Axiomă

(De citit doar printre rânduri.)

Puteam să jur că am închis apa la baie şi puteam să jur că am încuiat uşa şi am pus cheile-n geantă.Sunt anumite lucruri care îţi intră în reflex, sau lucruri de care poţi fi sigur că vor fi mereu acolo unde le laşi, cum ar fi semnul de carte.Ce-i drept se-ntampla rar, dar avem momentele noastre de slăbiciune în care reflexele nu ne mai sunt aşa bune.Păi cum? M-am spălat pe mâini şi m-am dus să mănânc, mai târziu, vorbind la telefon, auzeam un sunet de apă curgând, normal că nu m-am dus să verific, pentru că puteam să jur că am închis apa la baie.
Mie  nu mi-a intrat altceva în reflex doar încrederea…şi mă pomenesc în fiecare zi că mă sună vecinii să mă aununte că am baia inundată, eu vin repede acasă, dar n-am chei să intru că nu le găsesc.Puteam să jur că le-am pus în geantă.
Dar când nu mi-am găsit semnul de carte la pagina la care am rămas nu a fost vina mea.

Anunțuri

Kürzeste Wege Problem

Singurul mod în care ai avea o șansă infimă de a schimba lumea, e să nu te oprești niciodată din a crede că asta e posibil.Cred că e cât se poate de evident că asta e cel mai greu tip de a€,,încredere” pe care îl poate avea cineva. E cel mai ușor de pierdut , e aproape imposibil ca în mintea unui om rațional să supraviețuiască  și  să crească ideea cum că poate schimba lumea.

Dimineața în drum spre metrou, îmi pun căștile în urechi, ca un sistem de apărare al gândului că pot schimba lumea. Mă concentrez pe muzică și-ncerc să șterg din peisaj câinii vagabonzi, logo-urile proaste ale magazinelor de cartier, denivelările drumului pietonal, claxoanele inutile, mirosul de covrigi arși, pe domnul care adoptă poziția de ,,wonder-woman” pe mijlocul scărilor rulante, pe toți cei care nu așteaptă să iasă lumea din metrou. Șterg concavitatea tuturor buzelor, sinusurile și cosinusurile tuturor frunților și îmi explodează mintea de cât de minunată ar putea fi lumea.

Mă pierd în  mulțimea de viitori ingineri și mă lupt cu sentimentul de        captivitate, mă apăsa zidurile sovietice și mi se pare că holurile ample ale Politehnicii îmi râd în față: ,,Uite cât spațiu, câtă libertate, câte opțiuni și câte  șanse îți ofer!” Ignor totul și cred că încă sunt pe drumul corect spre a schimba lumea.

Ignor problemele sentimentale puse pe speaker ale taximetristului care mă duce spre Victorie(i) să-nvat ce-i  ,,personal branding” și încă sper că ăsta e drumul.

Râd în hohote, pun țara la cale, și cred că la sfârșitul fiecăruiœ,,mini-proiect” am mai întărit scutul de apărare al gândului că pot schimba lumea.

Mă joc de-a ,,interviul” și de-a ,,psihologul”, sperând că nu mă-nsel când cred că oamenii sunt mai mult buni decât răi.

Simt cum optimismul mi se micșorează de la an la an, și îmi e din ce în ce mai greu să găsesc lucruri cu care să îl alimentez. Mi se pare atât de trist că uneori, mă așez în trenul spre Ploiești astfel încât să merg ,,cu spatele”, să simt măcar pentru 40 de minute că timpul merge invers și că o să mă întorc în momentul în care îmi era atât de ușor să cred că pot să fiu orice și că  e atât de simplu să schimb lumea.

Fericirea nu e la reduceri

E scumpă şi greu de dobândit. Navigăm debusolaţi într-un ocean numit ironic de scurt-viaţă, căutăm lipsiţi de speranţă şi orbiţi de griji un strop de fericire, ignorând însă cele mai uriaşe valuri.

Fericirea nu se împarte exact la doi. E o problemă pe care mulţi nu şi-o pun, tocmai pentru că sunt prea egoişti să se gândească de unde vine fericirea lor, chiar dacă nu e deplină.

Cei din jurul meu: persoane pe care le cunosc, de care sunt ataşată, sau pur şi simplu copilul  din  supermarket care m-a amuzat,toţi aceştia  contribuie zi de zi la fericirea mea, clădind-o cu câte puţin din fericirea lor.

Fericirea deplină o poate dobândi un singur om, ce se va găsi, însă înconjurat de oameni trişti, secătuiţi. Şi atunci fericirea ar disparea, fiind într-o proporţie prea mică pentru omenire, prea mare pentru o singură persoană.