Scuze,dar ma grabesc sa spun ceva:

Il intalnesc aproape in fiecare zi.Dar nu mi se arata niciodata in deplinatatea lui,imi ofera doar franturi de perfectiune,mie revenindu-mi sarcina de a-i crea treptat imaginea.Este o munca destul de grea.Uneori mi se pare ca am definitivat complicatul puzzle,dar un pas inapoi si o privire de ansamblu sunt suficiente pentru a-mi demnonstra ca m-am inselat.De asemenea,sunt zile in care nu-mi da nicun semn,sau chiar zile mult mai triste in care ma intorc in camera si de la primii pasi ii ghicesc prezenta,il vad cum sta la masa mea de lucru privindu-si portretul,simtindu-ma atat de aproape dispare,nu inainte insa de a strica tot ceea ce pana atunci creasem…dezordinea lasata in urma e justificata uneori de cate un biletel pe care imi insemneaza greselile.

Nu imi amintesc prima lui aparitie in viata mea,dar nu mi-e greu s-o ghicesc:probabil a fost atunci cand s-a oferit sa ma ia in brate si sa ma faca sa nu mai plang,lasand-o pe mama sa se odihneasca.In urmatorii ani l-am descoperit deseori sub aceiasi forma.Insa am crescut,iar vizitele lui au fost din ce in ce mai rare,cel putin asta credeam…pana intr-o zi cand am realizat ca de fapt,eu incetasem sa-l mai vad,imi pierdusem capacitatea de a-l recunoaste,dar n-a durat mult pana mi-am recapatat abilitatea.Mi s-a aratat tot printr-o imbratisare,insa sub alta forma.La inceput am fost confuza…nu stiam daca il face mai putin barbat faptul ca nu plangeam la fel ca-n prima zi,ori faptul ca oferindu-mi caldura bratelor lui nu lua nimanui nicio povara.A urmat o perioada in care credeam ca l-am descoperit in totalitate si mai mult decat atat,ca e al meu,ei bine se pare ca nu am putut face fata perfectiunii lui,pentru ca a plecat.Dar a doua zi a aparut din nou,sub o noua forma insa l-am recunoscut tot dupa imbratisare,de data asta chiar si dupa felul in care mi-a sters lacrimile.

E in autobuz-cand ofera locul sau altcuiva,e in cei ce inca mai saruta mana in semn de respect,e in soldatii in haine de camuflaj ce poarta razboaiele lumii pe umerii lor si gasesc timp sa se gandeasca la femeia iubita,e in lacrimile celor ce plang pentru o femeie si nu in cei ce fac una sa planga,e in cei carora le e teama sa spuna “te iubesc” si nu in cei ce spun fara sa simta,e in sensibilitatea celor puternici si-n puterea celor sensibili,e in cei ce incearca din rasputeri sa ne inteleaga si nu in cei care cred cu tarie ca ne-au inteles,e in ochii celor ce ne vad frumoase chiar daca noi nu ne consideram,e in cei ce nu-si uita visele si muncesc din greu pentru a si le indeplini,e in cei ce isi suna mamele,in cei ce-si marturisesc iubirea tatilor, in cei ce ofera flori fara motiv,e in cel ce poate admite ca femeia de langa el e mai desteapta si nu in cel ce le considera pe toate proaste.E in toti cei care nu se obosesc sa il ascunda sub masca durului,mitocanului,nepasatorului ori a misoginului.A!Si e in cei ce ne fac sa zambim sau chiar sa radem in hohote fara sa-si propuna.

Unii din ei inca n-au inteles ca acela cel ce imparte mai multi pumni,cel ce bea mai mult,cel ce are mai multe femei…acela nu e nici macar barbat,deci e departe de a fi ideal.

(Pentru lipsa diacriticelor,eventualelor greseli de ortografie si punctuatie)